Confesiunea unei stewardese: Însoțitorii de bord sunt niște supereroi

Am 29 de ani, am văzut până azi 98 de orașe și 5 continente. Mă cheamă Ioana și de 3 ani îmi salut țara mai mult din zbor, cu sufletul strâns, de fiecare dată când aeronava în care mă aflu traversează România. Am ales să fiu stewardesă în Orient, știam că așa pot vedea lumea, pot s-o străbat în lung și-n lat, pot s-ajung în locuri despre care n-am aflat nici la orele de geografie din școală.

Am învățat în acești 3 ani enorm: am învățat despre viață, despre oameni, despre libertate, despre toleranță și respect, despre muncă până la epuizare, despre prietenie și mijloacele prin care să-nvingi dorul. Și uneori depresia. Căci n-a zis nimeni că e doar frumos să fii însoțitor de bord. Pentru mine a fost, este și va fi cea mai frumoasă meserie de pe pământ. Dar n-aș putea nega că, cel mai probabil, e și una din cele mai grele. Mai ales când o practici la mii de km depărtare de casă, de cei dragi, de ceea ce ai fost tu până acum.

În 3 ani am purtat cu demnitate și respect uniforma celei mai bune companii aeriene din lume – nu e nevoie să îi mai spun numele, stiți voi toți care:) Și deși au fost zile și zboruri pe care le-am detestat, dimineți în care mi-am dorit să pun totul într-o valiză și să plec, de fiecare dată când îmbrăcam uniforma treceam printr-un fel de terapie de șoc: mă linișteam, mă uitam în oglindă și mă bucuram de ceea ce vedeam: știam că și azi am șansa să îi fac cuiva ziua mai frumoasă sau poate zborul mai ușor. Și de fiecare dată când îmi părăseam apartamentul cu gândul ăsta, se-ntâmplau lucruri care să îmi dovedească c-am gândit corect.

Ziua când am asistat la un avort pe zbor a fost cea mai grea din cariera mea. Mi-a luat extrem de mult timp să trec peste asta. Am avut imaginile alea în minte mult timp, mă urmăreau la fiecare zbor, de ajunsesem să mă gândesc de fiecare dată când vedeam o pasageră dacă nu cumva se va repeta scenariul. Colegii mei de pe acel zbor în frunte cu șefa de cabină au făcut diferența între viață și moarte. Datorită lor, femeia aceea a supraviețuit tragediei, inima ei a bătut până la aterizare. Și-acum îmi amintesc de colegul meu srilankez cum o ținea de mână pe mamică și îi punea comprese reci la tâmplă. Când am ajuns acasă, cu toată durerea și apăsarea pe care o resimțeam în suflet, am avut un moment de recunoștință față de colegii mei de pe acel zbor. Mă bucuram cu toată inima că oameni ca ei există și că practică această meserie. Au devenit supereroii mei. Și, deși lumea crede că suntem în aer să zâmbim frumos și să împărțim în stânga și în dreapta tăvi cu mâncare, munca noastră abia începe atunci când la bord avem o urgență medicală sau de orice fel. N-ar vrea nimeni să fie în locul nostru în acele momente. Momentul în care reușești să faci diferența în viața cuiva sau când datorită felului tău de a fi la pasagerii se bucură că te au în preajmă e cea mai bună motivație să faci în fiecare zi jobul ăsta tot mai bine.

Ce vreau să spun prin aceste gânduri scrise noaptea târziu într-o cameră de hotel din Sydney este că atunci când ești în zbor, munca asta îți poate aduce niște satisfacții incredibile. Nu le mai pun pe cele trăite la sol sau despre emoția aterizării într-un loc nou. Sau despre faptul că datorită acestei meserii am ajuns să iubesc România și să vorbesc oricui cu mândrie despre țara asta minunată unde m-am născut.

Am fost cursantă Vreau să fiu Stewardesă obligată mai mult de mama. Ea m-a înscris la curs, ea a insistat, ea se documentase mai bine ca mine despre ce făcea această echipă minunată prin cursurile lor. Mi se părea o pierdere de vreme recunosc, căci viața de stewardesă nu reprezenta o prioritate pentru mine. După câteva zile petrecute în familia Vreau să fiu Stewardesă (pentru că da, chiar sunteți o familie, una minunată!) mă simțeam ca acasă, mi s-a deschis complet sufletul și simțurile. La curs am aflat că pot gândi extrem de creativ și că răspunsurile pe care le dau pot deveni tot mai bune dacă le gândesc și din alt punct de vedere. La curs am plâns și am râs în același timp, a fost o experiență care mi-a schimbat viața. Chiar atunci, pe moment și ulterior într-un mod radical, odată ce am îmbrăcat uniforma de stewardesă. Vorbesc din când în când cu fetele din echipă despre cum e aici, cum e viața printre nori, dar în seara asta am simțit nevoia să scriu, să împărtășesc cu voi puțin din sentimentele mele. E ca o confesiune și mă bucur că pot transmite mai departe prin acest articol măcar un pic din tot ce am trăit în cariera mea ca stewardesă.

Eu vă îndemn să munciți la visul vostru, oricare ar fi el, mai ales dacă simțiti că vă bate inima mai tare când vă gândiți la el. Vă mai îndemn să primiți totul cu inima deschisă, să nu judecați și să încercați să fiți în fiecare zi un pic mai buni ca ieri. Și sper ca în curând să ne dăm întâlnire printre nori.

Cu prietenie,
Ioana

Înscrie-te acum la un curs pregătitor marca Vreau să fiu Stewardesă și pregătește-te pentru interviurile cu mari companii aeriene. O echipa de traineri cu experiență în aviație și recrutare se va ocupa de pregătirea ta: vei avea parte de 4 zile de curs intensiv în cadrul cărora vei învăța tot ce ai nevoie să știi despre aviație, vei exersa probele de la interviuri, îți vei îmbunătăți limba engleza și tehnicile de vorbire în public, vei învăța cum să oferi cele mai creative răspunsuri în fața recrutorilor și cum să treci peste emoții. La finalul celor 4 zile de curs vei pleca acasă cu un CV perfect și cu fotografii profesionale. Înscrieri și detalii aici.

Nicoleta Gherman avatar 80x80 Confesiunea unei stewardese: Însoțitorii de bord sunt niște supereroi

About Echipa Vreau să fiu stewardesă

În 2013, proiectul Vreau să fiu Stewardesă a devenit oficial prima platformă din România dedicată celor care vor să aibă o carieră ca însoțitori de bord. De atunci am pregătit peste 1400 de cursanți, iar faptul că 80% dintre cei care au mers la interviuri s-au angajat reprezintă cea mai mare bucurie a noastră.

You may also like

Leave a comment